joi. Apr 18th, 2019

Cum să-ţi faci prieteni noi: „Metoda accidentul”

În urmă cu vreo două luni am primit cadou un ceas. Era un ceas mai vechi al meu care a stat mult timp stricat în casă, iar povestea lui este legată de o dimineaţă de Iunie călduroasă.
Îmi luasem concediul toată săptămâna ca să mă plimb cu motorul prin ţară. Deşi urma să plec peste două zile, văd cum soarele străluceşte pe motocicletă în faţa blocului şi ceva parcă mă cheamă. Dau un sms(anul este 2014) unui prieten motociclist la Braşov şi gata, e stabilit: ne vedem la prânz la el. Plec spre Cheia. După Ploieşti, mă opreşte un echipaj de poliţie…râdem, glumim, e prima oară când mă oprește poliția pe motocicletă. Înainte de Vălenii de munte, de pe un drum secundar dinspre Slănic apar doi motociclişti. Merg în spatele meu, în ritmul meu. De fiecare dată când mă uit în oglinda retrovizoare, le admir motocicletele, un CBR 600RR şi un R6 impecabile. La prima trecere de pietoni din Văleni mă bag pe banda întâi.Trece un pieton si plec in paralel cu o masina. Nu apuc să o dau pe a doua, că aceeasi maşină, „vede” un loc de parcare şi trage brusc dreapta de pe bandă a doua şi mi-o dă din scurt, proiectandu-mă pe trotuar. Fac un “superman” în aer razant pe langa un stalp şi reuşesc să mă opresc până în mesele unei terase. Mă ridic prăfuit de jos, mă controlez, nu pare să am nimic. Mai târziu o să aflu că am genunchiu stâng vraişte. Deși eram echipat, genunchiul fusese prins între motocicletă şi maşină ca într-o menghină.


Se opresc şi cei doi motociclsti, care sunt Alex (devenit intre timp unul dintre „baietii de la motoroute”) şi „Anca 14”, cu care fusesem vecin în cămin la facultate, dar nu știam asta atunci. Unul dintre ei îmi aduce ceasul. Observ că ceasul îmi trecuse prin mână. De atunci nu mai port ceas când ies cu motorul :). Vine o ambulanţă, mă pansează la mâna, vine şi poliţia. Poliţistul are un aer familiar, îl întreb dacă ne cunoaştem… era unul dintre poliţiştii care mă opriseră mai devreme.Râdem, dar eu râd mai mult a pagubă… Anca rămâne cu motocicletele,iar eu cu Alex şi cu şoferul care m-a lovit, mergem la secţia de poliţie. După ce terminăm cu hârţogăraia, când ne întoarcem la locul accidentului, Anca îmi găsise un motociclist localnic cu o dubă, dispus să mă ajute să transport motorul înapoi la Bucureşti. Mai departe urmează câteva intervenții medicale ușoare, ghips, drene și altele, plus vreo două săptămâni de recuperare… pe scurt o lună-jumate pe bară, pentru o secundă de neatenție. Neatenția șoferului, dar și „neatenția” mea de a mă află într-o poziție potențial periculoasă. Am avut timp să mă gândesc dacă puteam să evit cumva, singura concluzie la care am ajuns este că e bine să fii precaut și să pui răul în față, fără să ajungi totuși în extrema în care crezi că toți au ceva cu tine și vor să te doboare.


Ce a fost bun atunci este ca am realizat, pentru prima dată, pe „propria piele”, că salutul dintre motociclişti nu este doar un salut. Mi s-a părut incredibil că doi necunoscuţi s-au oprit să mă ajute şi au pierdut aproape două ore cu mine. Nu mai ţin minte dacă le-am mulţumit atunci, căci eram destul de agitat, dar le sunt recunoscător că s-au oprit să mă ridice de jos. Asta se întâmpla în 2014 şi spre norocul meu nu a fost doar o întâlnire de conjuctură, rămânând prieteni peste timp. Cu Anca n-am apucat să ies la plimbare, pînă am reînceput eu să merg, ea renunţând la asfalt pentru motocross, însă sper ca anul asta să ajung să o văd în acţiune, iar cu Alex am făcut mii de km împreună şi sperăm să mai facem în continuare.

Lasă un răspuns