sâm. Aug 15th, 2020

Povești motociclești : O tură solo de Paște

În  urma cu 3 ani de Paște, din cu totul alte motive față de cele de acum, ce țineau mai mult de activitatea profesională a mea cât și a jumătății mele (lucram amandoi, eu fiind mai norocos, aveam totusi duminca libera), am făcut Paștele în cadru restrâns, acasă în București.

În duminica de Paște, stăteam liniștit știind că geamurile s-au șters de mult, cu aspiratorul s-a dat, mi-a venit o idee să dau o tură scurtă, știind că am “fereastră” până pe la 6pm, hai maxim 8pm când veneau niște prieteni pe la noi.
Vremea nu era atât de bună ca anul acesta, ceea ce mă oftica și mai tare acum…in fine, nu-mi aduc aminte dacă era cu mult mai frig, dar cu siguranță era destul de moharat afară. Inițial am plecat spre Târgoviște, singura destinație precisă, stabilită de la început, erau Cheile Dambovicioarei. Traseul care a ieșit în final, îl găsiți aici.

Circuit Targoviste-Cheile Dambovicioarei-Transbucegi

M-am oprit la Târgoviște ca să vizitez Curtea Domnească și Turnul Chindiei. Nu a fost nimic planificat, că dacă era planificat , m-aș fi gândit că nu e plăcut să urci scările din Turnul Chindiei încălțat cu cizme moto de circuit… Apoi am mers spre Rucăr-Bran, pe la Câmpulung, am urcat pe Mateiaș și până la Podul Dâmboviței drumul a fost cam monoton. Înainte să mă îndrept spre Cheile Dambovicioarei, fix unde se bifurcă drumul și trebuie să faci stânga din DN73, am făcut un mic popas. Pe colț este o cârciumă,nu i-am reținut numele, asta pentru că mi s-a încărcat toată memoria cu numele cafe barului din spatele carciumei, unde parcasem motocicleta, “Șase Craci”. Cum la cafe bar era închis, m-am amestecat cu localnicii de la cârciumă, unde se simțea atmosfera festivă, mai ales că toți de acolo erau foarte “norocoși”. Păreau foarte fericiți să mă vadă, știau că au o victima nouă pentru glumele lor, mai ales că eu îmi luasem o apă. Ce motor… ce că nu bei…n-avea rost să explic, mi-am asumat și am intrat în joc. De ce ziceam că toți erau “norocoși”, la un moment dat zic ceva de ghinion și unul dintre ei îmi dă un citat demn de pus pe wall-ul de facebook: “Oi fi eu ghinionist, dar știu că am 2L de Noroc”…Am lăsat să pătrundă adânc aceste vorbe și neavând nicio șansă să se lipească de mine un strop de “Norocul” lor la 2L, am plecat mai departe. Întotdeauna în plimbările mele moto îmi place să mă opresc prin sate la astfel de crâșme, baruri sau magazine, să vorbesc cu oamenii, să iau pulsul zonei. De multe ori când vezi care sunt probleme în aceste zone, uiți de problemele tale sau realizezi că nu sunt nici măcar probleme. Alteori e doar comedie pură, trebuie doar să intri în joc. Oricum ar fi, întotdeauna recomand în loc să-ți iei o apă de la benzinărie, mai bine opreșți și-ti iei dintr-un sat. Plimbarea ta s-ar putea să devină mult mai interesant doar făcând această mică schimbare.

Prin chei, fiind Paștele, erau mulți turiști veniți să se plimbe, așa că le-am parcurs ușor. M-am mai oprit să fac niște poze și apoi am mers spre Ciocanu și Sirnea după care am ieșit înapoi în drumul național. A fost și o bucată fără asfalt de unde se văd foarte frumos munții. Probabil încă este la fel fără asfalt, ceea ce este bine, ce nu era bine atunci, era că eu eram cu un Kawasaki Z750.

Până acum eram în grafic, nimic ieșit din comun, doar că mă întorc pe la Pârâul Rece și ajung la Sinaia, unde privind spre Bucegi mă întreb: ” dacă urc un pic, mă mai încadrez în timp, să ajung înapoi la București până la 6pm? “Nu pot da un răspuns precis la această întrebare, decât dacă încerc. Mai ales pentru că ceasul din bord e complet defazat, sunt in lumea mea atemporala pe motor. Urc până la cabana Dichiu, foarte aglomerat, în schimb spre Lacul Bolboci pare mai liber. Drumul liber, dar nasol ,plin de gropi, pământ, nisip și… zăpadă…eu având pe motocicletă niște cauciucuri cu care n-ai fi vrut să treci nici măcar peste o flegmă, Michelin Power One (era un model mai vechi, aproape slickuri cu câteva mici crestături pe mijloc,un fel de cauciucuri de circuit,dar street legal) . Încep să resimt și frigul, eu plecând de acasă în geacă de piele și blugi moto. Ajung la lac, care este înghețat. Cobor pe malul lacului și e atât de frig că atunci când mi se aburește viziera de la respirație, îngheață direct. O iau pe drumul asfaltat de pe partea dreapta care din loc în loc, are zăpadă. Problema nu este că are zăpadă, problema este că vezi o linie dreapta cu asfaltul uscat si-i dai, ca imediat după colț, să te intalnesti cu iarna. Prima dată când pățesc asta, scap la mustață cu o frână de față pusă în panică totală pe zăpadă…balet mai ceva ca la lacul lebedelor…de aici în colo merg liniștit, preventiv…”mă bucur de peisaje”. Merg până la telecabina de la Peștera, platoul de la Padina e plin de turiști, e un trafic înspre peștera Ialomicioara mai ceva ca la Unirii la metrou.

La întoarcere mă gândesc să merg pe cealaltă parte a lacului, deși am auzit că drumul e rău. Stau în spatele unei mășini, îi înghit tot praful, și unde se termină asfaltul, începe o urcare lejeră. Lejeră, doar că e mult noroi și eu v-am zis cu ce cauciuri sunt. În curând ajung să arăt ca un porc în cocina. Dar doar la exterior, sub geacă sunt transpirat mai ceva ca un genist care dezamorsează bombe. Urcarea asta pe noroi nu e de mine nici de un Z750, decid să revin la drumul inițial, dar mi-e imposibil să întorc pe noroiul ăla fără sa alunec și să cad.

Între timp constat că începe să apună și soarele. Primul gând “O fi vreo 6 ceasul…”. Al doilea “Cum să apună soarele deja la 6pm ?”. Mă uit la telefon, e 7:20pm de fapt… Până acum mă salvează faptul că n-am semnal la telefon acolo, dar știu că o să fie show acasă…incerc sa trag tare, sa ajung macar pana la 8pm când veneau prietenii la noi. Nu mai stau pe gânduri, întorc și-i dau spre casă pe drumul știut. După ce revin la asfaltul bun, după cabană Dichiu, se vede chiar frumos apusul… Să opresc să fac o poză…să nu opresc…dar când mai prind eu un apus aici în Aprilie?…opresc, deși știu că asta va fi considerată fapta agravantă când ajung acasă. Poate să fie de revistă pozele, că nu o să mă salveze…

Odată revenit la Sinaia, telefonul începe să se bucure atât de tare că a dat de semnal că vibrează în continuu la piept. Trebuie sa curm cumva vibromasajul asta cumva, mă opresc și dau un mesaj scurt “ajung în vreo 45 de min.”. Nu e momentul acum să vedem unde s-a greșit…încerc sa o mai dreg cu o paine de la Comarnic, dar e închis…Ajung și eu acasă, invitații sunt deja prezenți, ceea că mă scapă pe moment de orice discuție, dar nu mă scapă de privirile ucigătoare. Însă la cât noroi am pe cizme, e mai important unde calc, decât faptul că am întârziat. După ce fac un duș, viața își reia ritmul normal și cel puțin, în prezența prietenilor sunt safe. În timpul serii mă mai uit din când în când la poza din telefon cu numărul de km parcurși și am un zâmbet tâmp.
Paștele este genul de sărbătoare unde se adună familia. Însă pentru motocicliști întotdeauna a fost mai greu să aleagă între familie și familia adoptivă de pe două roți. Anul acesta, universul a complotat și ne-a făcut mult mai ușoară alegerea. Poate totuși este mai bine așa, cu siguranță vom folosi în favoarea noastră aceste momente de captivitate la anul, când o să vrem să ieșim la o “tură scurtă” de Paște.

Lasă un răspuns