Istoria căștilor moto: de la „castroanele de budincă” la fibră de carbon și heads-up display

Dacă inițial motocicletele erau mai mult niște biciclete motorizate, iar vitezele nu erau foarte mari, odată cu îmbunătățirea performanțelor și a vitezelor au devenit clare și pericolele folosiri lor.

Prima cască a apărut acum mai bine de 100 de ani, în 1914, când doctorul britanic Eric Gardner, îngrijind un pacient ce suferise un accident moto, i-a venit ideea să creeze un înveliș textil de protecție în jurul capului. Gardner a insistat ca riderii din prima cursa a editie Isle of Man TT din 1914 să poarte acest echipament, iar organizatorii văzând beneficiile aduse, au făcut obligatorie purtarea acestui tip de cască. Însă pe stradă, oamenii au rămas reticenți, majoritatea mergând fără nicio protecție.

În 1935 a avut loc o schimbare de mentalitatea, odată cu moartea unui motociclist iconic pentru acele vremuri, T.E. Lawrence, numit și “Lawrence al Arabiei”. Deși supraviețuise numeroase campanii miliare în Africa, moartea sa a avut loc la câteva mile de propria casă, într-un accident moto tragic, cauza decesului fiind traumatism cranian sever. Fiind un erou național, moartea lui a atras atenție spre pericolele mersului pe motocicletă, dar mai ales spre metode de a face acest lucru mai sigur.

Printre cei preocupați de acest lucru a fost Dr. Hugh Cairns, unul dintre doctorii care l-au îngrijit pe Lawrence în cele 6 zile în care a fost în comă, înainte de a decedă. Dr. Hugh a început să se documenteze și pentru prima oară a publicat un raport despre legătură între mersul pe motocicletă și traumatismele craniene. Realizarea acestui raport l-a determinat să insiste ca motociclistii militari folosiți foarte des în aceea perioada în diverse misiuni de recunoaștere și comunicații să utilizeze echipamente de protecție a capului. În 1941 eforturile sale au avut succes, armata britanică dând un ordin prin care toți motociclistii militari erau obligați să poarte căști de protecție din plută și cauciuc.Deși era un pas important, încă vorbim despre căști rudimentare, iar având în vedere evoluția tehnologică care împingea motocicletele la viteze mai mari, necesită niște căști și mai bune. Așa numitele “castroane de budincă” nu ofereau totuși o protective suficientă.

În 1953 un profesor de la University of South California, C.F.Lombard, a început să lucreze la un nou tip de cască, prima care să absoarbă impactul. Proiectul său folosea 3 straturi : unul exterior dur din fibră de sticlă, apoi un strat moale din spumă care să absoarbă mai bine impactul, iar cel de-al treilea avea rol de a spori confortul. Conceptul lui Lombard a fost preluat de Bell, care a creat modelul 500, folosind aceste principii împreună cu designul căștilor de aviatori din acea perioadă. Casca s-a bucurat de un succes instant, devenind foarte populară in randul pilotilor de curse,fiind prima cască moto modernă, așa cum le știm cu toții azi.

Deși Bell 500 se bucura de succes în rândul competiilor cu motor, pe stradă în continuare oamenii erau reticenți să le poarte.
Un pas important pentru siguranța căștilor o constitue apariția în 1957 a Fundației SNELL, în memoria lui William „Pete” Snell, decedat în urmă unui accident în timpul unei competiții auto. Această organizație independentă își propunea atunci să testeze calitatea și siguranța oferită de căștile comercializate fără să fie influențați de producători sau de guvern. Așa a luat naștere standardul SNELL. Deși era evident faptul că multe vieți poți fi salvate prin folosirea căștilor, încă nu există nicio lege în lume care să oblige să poarte căști moto (prima lege de acest fel a apărut în Australia în 1961). De aceea încă oamenii evitau să la poarte.

Abia spre jumătatea anilor ’60 au început să fie întâlnite pe stradă și asta datorită mai multor factori.
În primul rând în 1963 Bell a lansat prima cască moto integrală, numită Star, care oferea un nivel de siguranță ne mai întâlnit până atunci. Apoi în 1964 USDOT a lansat primul standard pe care orice cască trebuia să-l treacă pentru a fi “street legal”. Iar în 1966 Congresul american a votat Highway Safety Act prin care obliga fiecare stat american să aibă legi clare privind căștile moto, dacă doreaua să primească fonduri pentru construcția de autostrăzi. Cum era de așteptat, 47 dintre cele 50 de state, au introdus legi privind obligativitatea folosiri căștilor moto. Cu toate astea, de-a lungul timpului, unele state au renunțat la aceste legi, considerându-le prea restrictive, însă deja popularitatea căștilor crescuse semnificativ.

În anii ’70 și ’80 s-a continuat dezvoltarea căștilor integrale, făcându-se multe îmbunătățiri în ceeă ce privește confortul. Au apărut vizierele fumurii, au apărut de asemenea și căștile flip-up și cele modulare care erau mai practice, încercând să ofere aceeași protecție ca o cască integrală.
În ultimii zece ani, descoperirea de noi materiale a dus la îmbunătățirea substanțială a protecției oferite cât și a confortului. Treptat fibra de sticlă, apoi fibra de carbon și kevlarul și-au găsit întrebuințarea în producția de căști. Acest lucru a făcut ca pe lângă siguranța îmbunătățită și greutatea căștilor să scadă. Mai multe despre materialele din care sunt confecționate căștile în prezent gășiți aici.
În prezent se încearcă în continuare îmbunătățirea siguranței căștilor, însă există și un curent de tehnologizare cu diverse accesorii sau caracteristici care să ne facă viață mai ușoară. În ultimi ani tot am văzut diverse concepte de căști „smart” care au integrate în ele heads-up dispay, navigație, camera video și altele. Una dintre cele mai avansate căști este Jarvish X-AR, o cască din fibră de carbon ce respectă standardul ECE22.05 și are heads-up display, intercom șinavigație integrate, posibilitatea de a comunica cu sistemul Alexa de la Amazon, camere video 2k care oferă o vizibilitate 360 de grade, singura problemă ar fi faptul că bateria pentru toate gadgeturile astea ține doar 4 ore.