motoTurism: Bosnia pe motocicletă: de la Drina la Mostar, prin Romanija, Sarajevo și urmele războiului
Bosnia și Herțegovina este una dintre țările în care o tură cu motocicleta poate deveni, fără să-ți dai seama, mult mai mult decât o simplă plimbare pe niște drumuri frumoase. Pleci pentru viraje, pentru munți și pentru asfaltul care șerpuiește printre văi, iar după câteva ore ajungi să te oprești în fața unor locuri care îți amintesc că, nu cu foarte mult timp în urmă, aici s-a dus un război.
Așa a fost și pentru mine în această etapă a turei prin Balcani. Am intrat în Bosnia dinspre Serbia, pe lângă Zvornik, urmând apoi Drina și drumul M19 spre Vlasenica și Sokolac. Am traversat zona Romanija, am coborât spre Sarajevo, am urcat până la vechile trambuline olimpice de pe Igman, iar de acolo am continuat spre Mostar și, mai departe, către Muntenegru, pe lângă lacul Bilećko. Trackurile GPX al celor doua zile petrecute in Bosnia, le gasiti la sfarsitul articolului, cu mentiunea ca pot contine si mici inadvertente intru-cat a fost inregistrat in timpul plimbarii si s-a mai intamplat sa mai gresesc drumul sau sa nu gasesc o adresa si sa ma invart in cerc de mai multe ori.
Pe hartă pare doar o linie între Serbia și Muntenegru. Pe motocicletă, însă, linia asta spune o poveste întreagă.
Din Serbia în Bosnia, pe malul Drinei
Intrarea mea în Bosnia a fost dinspre Serbia, în zona Zvornik, iar unul dintre primele lucruri care îți atrag atenția este Drina.
Astăzi, râul reprezintă o frontieră naturală între Serbia și Bosnia și Herțegovina. Pentru un motociclist, asta înseamnă un drum care se desfășoară o bună perioadă de timp în apropierea apei, printre dealuri și munți, cu suficient de multe curbe încât să începi rapid să uiți că tocmai ai trecut o graniță.
Prima impresie mi-a adus puțin aminte de Valea Oltului. Șoseaua este relativ îngustă, iar traficul poate fi destul de prezent, însă peisajul compensează. Cu cât înaintezi, cu atât Bosnia începe să arate exact așa cum îți imaginezi că trebuie să arate Balcanii: munți împăduriți, văi adânci, sate risipite și drumuri care par desenate direct pe versant.
În transcriptul turei am notat drumul de aici drept una dintre surprizele zilei, mai ales pentru că nu aveam așteptări foarte mari înainte să intru în Bosnia.
Iar apoi începe M19.
M19 – drumul pe care merită să-l salvezi
Dacă ar fi să aleg un drum din această parte a Bosniei pe care să-l recomand unui motociclist care merge pentru prima dată în zonă, M19 ar fi foarte sus pe listă.
De la zona Zvornik și până spre Sarajevo, drumul traversează aproximativ 100 de kilometri de peisaj montan, trecând prin zona Vlasenica și mai departe către Sokolac și Romanija. Nu este genul de șosea pe care mergi doar pentru a ajunge din punctul A în punctul B. Este unul dintre acele drumuri pe care începi să te oprești din când în când, să scoți telefonul sau camera și să spui: „Stai puțin, trebuie să fac o poză aici”.
Exact asta am făcut și eu.
M19 are multe viraje, asfaltul era într-o stare bună pe porțiunile parcurse de mine, iar combinația dintre ritmul drumului și peisajul montan îl face foarte potrivit pentru motociclete de tip sport-touring, adventure sau touring.
Eu eram cu Yamaha Ténéré 700 și, deși motocicleta nu este construită pentru a fi cea mai rapidă unealtă de asfalt, aici s-a potrivit foarte bine. În unele momente chiar m-am gândit că mi-ar fi plăcut să fiu pe un Tracer 9, Honda CB1000GT sau altă motocicletă de sport-touring, pentru că sunt genul de viraje care te fac să vrei să mai faci o dată drumul.
Și nu sunt doar impresii de moment: în timpul turei am descris M19 ca pe un drum „de vreo 100 de kilometri”, cu multe viraje și asfalt bun, care te aduce aproape de Sarajevo.
Vlasenica – Sokolac și platoul Romanija
Pe măsură ce înaintezi către Vlasenica și apoi spre Sokolac, peisajul se schimbă. Drumul urcă, ajunge în zone mai deschise și apar acele platouri montane care fac regiunea să semene, într-un fel, cu Fundata sau zona Moieciu–Bran, doar că la o scară mult mai mare.
Pentru mine, tocmai această porțiune a fost una dintre cele mai plăcute surprize ale Bosniei.
Șoseaua urcă și coboară prin munți, apoi începe din nou să șerpuiască, iar senzația este de drum descoperit întâmplător. Nu este o șosea celebră la nivelul Transfăgărășanului sau al Transalpinei și tocmai asta îi păstrează farmecul.
Într-o tură moto prin Bosnia, aș prefera oricând să-mi las câteva ore pentru M19 și Romanija decât să încerc să bifez cât mai multe obiective turistice într-o singură zi.
Romanija – numele care te face să te gândești la România
Aici apare una dintre cele mai interesante povești ale acestei ture.
Romanija nu este România, iar în limba bosniacă România se numește „Rumunija”. Totuși, numele Romanija nu este întâmplător.
Regiunea Romanija, aflată la nord-est de Sarajevo, păstrează în nume memoria populațiilor romanice cunoscute în sursele medievale sub denumirea de vlahi sau „Vlasi”. Surse istorice și etnografice plasează comunități de vlahi în zonele montane ale Bosniei, inclusiv în regiunea Romanija și în zona Vlasenica.
Termenul „vlah” trebuie însă privit cu atenție. În documentele medievale din Balcani, el a fost folosit pentru populații romanice, adesea asociate cu păstoritul și transhumanța, iar în timp multe dintre aceste comunități au fost slavizate. Nu este corect să transformăm automat orice mențiune medievală despre vlahi într-o dovadă că oamenii respectivi erau identici, în sensul modern al cuvântului, cu românii din România de astăzi.
Dar faptul că numele Romanija a rămas pe hartă este, în sine, extrem de interesant.
Există și alte toponime din Bosnia care păstrează termenul „Vlah” sau variantele sale, iar zona Vlasenica este asociată etimologic cu „Vlasi”. Istoria acestei populații este însă mult mai complicată decât o simplă poveste de tipul „aici au trăit români”, motiv pentru care merită prezentată cu puțină prudență.
Și restaurantele cu nume „românesc”?
Pe traseu apar nume care, pentru un român, ridică imediat o sprânceană: Romanijski Raj sau Restoran Romanija.
Dar atenție: faptul că se numesc astfel nu înseamnă că sunt restaurante românești. O relatare de călătorie care documentează exact această zonă atrage atenția asupra confuziei: denumirile fac referire la Romanija, regiunea montană, și nu la România sau la bucătăria românească.
Un exemplu foarte cunoscut pe traseu este Restoran Peđa, aflat chiar pe Ravna Romanija, pe magistrala Belgrad–Sarajevo. Restaurantul se prezintă ca un loc ideal pentru o pauză pe traseu, iar specialitatea casei este mielul tânăr din Romanija.
Așa că, dacă vezi „Romanija” pe o firmă în Bosnia, nu te grăbi să crezi că ai dat peste un restaurant românesc. Ai dat, mai degrabă, peste memoria unei regiuni.
Sarajevo – orașul dintre Olimpiadă și război
După munții Romanija, Sarajevo schimbă complet registrul.
Este unul dintre orașele în care trecutul este prezent aproape la fiecare colț. Sarajevo a fost un important centru al Bosniei otomane, apoi a intrat sub administrație austro-ungară, iar în perioada Iugoslaviei a devenit un oraș cosmopolit care avea să primească în 1984 unul dintre cele mai importante evenimente sportive din istoria regiunii: Jocurile Olimpice de Iarnă.
La momentul respectiv, Sarajevo era în centrul atenției lumii.
Jocurile Olimpice din 1984 s-au desfășurat între 8 și 19 februarie, iar infrastructura construită pentru competiție a transformat orașul și împrejurimile sale.
Mai puțin de un deceniu mai târziu, însă, același oraș avea să devină sinonim cu unul dintre cele mai lungi și mai dramatice asedii din istoria europeană modernă.
De la Sarajevo la Igman – de la podiumul olimpic la urmele războiului
Am urcat din Sarajevo către Igman, până la zona Malo Polje, unde în 1984 au avut loc probele olimpice de sărituri cu schiurile.
Aici existau două trambuline principale, una de 70 de metri și una de 90 de metri, iar competițiile olimpice de sărituri s-au desfășurat în februarie 1984.
Astăzi, însă, locul arată cu totul altfel.
O parte importantă a complexului este degradată, iar urmele războiului sunt încă vizibile. În timpul asediului Sarajevo, zona Igman a devenit strategică, iar instalațiile olimpice au fost afectate de lupte. Există și relatări documentate potrivit cărora podiumul olimpic a fost folosit pentru execuții în timpul războiului.
Este una dintre imaginile care mi-au rămas cel mai puternic în minte: un loc construit pentru sport, pentru spectacol și pentru oameni veniți din toate colțurile lumii, transformat câțiva ani mai târziu într-un loc asociat cu războiul.
Sarajevo și „Bulevardul Lunetiștilor”
Ca să înțelegi de ce locul acesta produce o asemenea impresie, trebuie să te gândești la Sarajevo între 1992 și 1996.
Asediul a început în aprilie 1992 și s-a încheiat la sfârșitul lui februarie 1996, durând 1.425 de zile. Orașul a fost înconjurat, iar populația civilă a fost expusă bombardamentelor și focului de lunetist.
Una dintre cele mai cunoscute zone a rămas în memoria publică drept „Sniper Alley” – Bulevardul Lunetiștilor. Arterele principale care traversau orașul, inclusiv Ulica Zmaja od Bosne, deveniseră extrem de periculoase pentru civili deoarece puteau fi observate și atacate din pozițiile aflate pe dealurile din jur.
Și aici apare una dintre contradicțiile fascinante ale Sarajevo-ului: astăzi treci cu mașina sau motocicleta prin oraș, vezi cafenele, clădiri renovate, turiști și oameni care își văd de viață. Cu greu îți imaginezi că, în urmă cu trei decenii, aceeași arteră era una dintre cele mai periculoase zone urbane din Europa.
Și o legătură personală cu România
Pentru mine, vizita la Igman nu a fost doar despre istoria Bosniei.
Tatăl meu a fost în Bosnia în 1996, ca parte a unui batalion românesc implicat în misiunea internațională de menținere a păcii și reconstrucție. De acolo provine și unul dintre obiectele pe care le păstrez: un cuțit de supraviețuire primit prin intermediul unui militar american. Povestea acestui obiect și legătura cu Bosnia au fost parte din ceea ce am povestit și în timpul filmării.
România a participat efectiv la eforturile internaționale de după război. Ministerul român al Apărării menționează participarea unui batalion de geniu, care a desfășurat activități de cercetare și deminare, reparații și construcție de drumuri și poduri.
Iar amploarea misiunii internaționale este greu de imaginat astăzi. IFOR, forța NATO desfășurată după Acordul de la Dayton, nu a avut doar rolul de a separa forțele combatante și de a contribui la menținerea păcii. A fost implicată și în redeschiderea infrastructurii, iar în primul an au fost reconstruite sau instalate zeci de poduri.
Deminerarea a fost, la rândul ei, esențială. În 1996, trupele IFOR efectuau operațiuni de deminare inclusiv în zona podurilor, drumurilor, căilor ferate și a altor infrastructuri esențiale.
Asta schimbă puțin perspectiva asupra drumului pe care mergi astăzi cu motocicleta, in unele zone pe unde treci pierznadu-si viata soldati, chiar si romani, care au fost acolo doar sa ajute Bosnia si Hertegovina sa-si revina dupa razboi.
Unele dintre șoselele pe care le considerăm acum perfecte pentru o tură moto au fost, în urmă cu doar câteva decenii, drumuri pe care circulația era limitată de mine, poduri distruse și infrastructură grav afectată.
Igman – Sarajevo – Mostar: un alt fel de drum spectaculos
După Igman am continuat către Mostar.
Drumul dintre Sarajevo și Mostar este una dintre cele mai cunoscute traversări rutiere din Bosnia. M17 urmează în mare parte valea Neretvei și trece printr-un peisaj spectaculos de munți, defilee și lacuri. Ruta are aproximativ 130 de kilometri între cele două orașe și reprezintă una dintre marile clasice ale Bosniei pentru cei care călătoresc pe șosea.
Problema mea a fost că am făcut o parte importantă a drumului noaptea.
Și aici trebuie să spun foarte clar: dacă veniți cu motocicleta, faceți drumul ziua.
Noaptea, curbele strânse, traficul și stilul de condus local pot transforma ceea ce ar trebui să fie o plimbare spectaculoasă într-o experiență mult mai solicitantă. În timpul zilei, însă, valea Neretvei și munții din jur sunt exact genul de peisaj pentru care merită să vii în Bosnia.
Mostar – orașul în care podul spune povestea războiului
Mostar este unul dintre acele orașe în care nu ai nevoie de un muzeu ca să înțelegi că aici s-a întâmplat ceva important.
Orașul este construit în jurul râului Neretva și al celebrului Stari Most. Podul original a fost construit în secolul al XVI-lea, în perioada otomană, și a devenit simbolul orașului și al legăturii dintre comunitățile sale.
În timpul războiului din Bosnia, Stari Most a fost distrus.
Pe 9 noiembrie 1993, după bombardamente repetate, podul s-a prăbușit în Neretva. UNESCO îl descrie ulterior drept una dintre marile pierderi ale patrimoniului cultural din timpul conflictului.
Reconstrucția a început în 1999, iar noul pod a fost finalizat în 2004. Pentru reconstrucție au fost folosite inclusiv pietre recuperate din râul Neretva și metode apropiate de cele folosite la construcția originală. În același an, zona veche a orașului și Stari Most au fost înscrise în patrimoniul mondial UNESCO.
Astăzi, podul arată din nou aproape ca înainte de război.
Dar tocmai asta este partea interesantă: atunci când stai pe el și privești Neretva, nu vezi doar o construcție frumoasă. Vezi și un simbol al reconstrucției unei comunități care a trecut printr-o tragedie.
Unde am stat în Mostar: Hotel Bristol
În Mostar am ales Hotel Bristol.
Din punctul de vedere al unui motociclist, alegerea s-a dovedit foarte bună. Hotelul este în centrul orașului, pe malul drept al Neretvei, chiar lângă Titov Most, iar până în zona Stari Most ai aproximativ 15–20 de minute de mers pe jos.
Eu am plătit sub 250 de lei pentru cazare, iar micul dejun mi s-a părut foarte bun. În plus, parcarea era plină de motociclete, inclusiv un grup de motocicliști germani veniți cu Harley-Davidson. Din punctul acesta de vedere, era destul de clar că nimerisem într-un loc potrivit pentru o astfel de tură.
Hotelul are o istorie mai interesantă decât ar putea sugera aspectul actual. Potrivit informațiilor oficiale ale hotelului, tradiția sa datează din perioada austro-ungară, însă clădirea modernă în care funcționează astăzi a fost deschisă în anii 1960, iar in timpul conflictului, a fost puternic avariat de bombardamente, fiind nevoie sa fie reconstruit. Hotelul este în prezent clasificat la patru stele si ofera o priveliste superba asupra Neretvei, daca ai norocul sa ai camera pe aceea aripa sau daca iti vizitezi terasa restaurantului sau cafeneau hotelui.
Pentru o noapte în Mostar, mi s-a părut un compromis foarte bun între poziție, preț și ceea ce primești.
Din Mostar spre Muntenegru – Bosnia începe să semene cu Grecia
După Mostar am început să cobor spre sud, către Muntenegru.
Peisajul se schimbă din nou. Munții devin mai stâncoși, vegetația este mai uscată, iar atmosfera începe să semene mai degrabă cu Grecia decât cu imaginea clasică a Bosniei verzi și împădurite.
Este una dintre frumusețile acestei țări: într-o singură zi poți trece de la păduri dense și platouri alpine la relief carstic, piatră albă și vegetație aproape mediteraneană.
Și apoi apare Bilećko jezero.
Lacul Bilećko – ultimul mare peisaj înainte de Muntenegru
Bilećko jezero este un rezervor artificial format pe râul Trebišnjica. Potrivit organizației turistice locale, lacul are aproximativ 33 km², o lungime de aproximativ 18 kilometri și o adâncime maximă de circa 104 metri. A fost creat prin construirea barajului Grančarevo, lucrările fiind finalizate în anii ’60.
Un detaliu fascinant este că, atunci când lacul a fost format, mai multe sate și obiective au ajuns sub apă. Astăzi, sub suprafața lacului există inclusiv urmele unor așezări dispărute.
Pentru motociclist, însă, Bilećko jezero înseamnă în primul rând un ultim mare spectacol vizual înainte de ieșirea din Bosnia.
În cazul meu, ultimii kilometri prin Bosnia au fost exact genul de drum pentru care venisem în Balcani: asfalt bun, viraje largi, stânga-dreapta, iar în lateral lacul și munții.
Am oprit într-un punct de belvedere și am stat câteva minute să privesc peisajul. După kilometrii de până atunci, era unul dintre acele momente în care nu mai ai nevoie de nimic în plus.
Vlahinja și ieșirea spre Muntenegru
În apropierea frontierei apare și Vlahinja, localitate din municipiul Bileća. Zona este interesantă inclusiv prin toponimie: Vlahinja este unul dintre numele care păstrează în această parte a Balcanilor termenul asociat istoric cu vlahii.
Chiar în apropierea zonei se află punctul de frontieră Vraćenovići–Deleuša, prin care se poate trece din Bosnia și Herțegovina în Muntenegru. Vlahinja se află la doar câțiva kilometri de această frontieră.
Și astfel, după ce am traversat Drina, Romanija, Sarajevo, Igman, valea Neretvei, Mostar și Bilećko jezero, am ieșit din Bosnia și am intrat în Muntenegru.
Bosnia pe motocicletă: mai mult decât o colecție de drumuri
Dacă ar fi să rezum această etapă a turei, aș spune că Bosnia nu m-a impresionat printr-un singur drum spectaculos.
M-a impresionat prin contrast.
În aceeași zi poți merge pe M19, unul dintre drumurile care mi-au plăcut cel mai mult în această parte a Balcanilor, poți traversa platourile Romanija, poți ajunge în Sarajevo, un oraș cu o istorie extraordinar de densă, apoi poți urca până la o instalație olimpică unde în urmă cu 40 de ani se sărea cu schiurile, iar câțiva ani mai târziu se murea în război.
Poți continua spre Mostar, să vezi un pod care a fost distrus și reconstruit aproape piatră cu piatră, iar apoi să pleci spre Muntenegru pe lângă un lac artificial sub care se află o parte din istoria unei regiuni.
Pentru mine, asta a fost Bosnia.
Nu doar viraje. Nu doar munți. Nu doar un alt capitol dintr-o tură prin Balcani.
Ci un loc în care fiecare kilometru de asfalt pare să aibă propria poveste.
Iar dacă veniți cu motocicleta, salvați în GPX M19, Romanija, drumul către Igman, M17 Sarajevo–Mostar și traseul prin Bileća spre Muntenegru.
Pentru că Bosnia este una dintre țările în care merită să lași GPS-ul să-ți spună unde să mergi, dar și să-i mai dai din când în când voie să greșească, fiind totusi atent da parasesti asfaltul sa nu ajungi intr-o zona cu pericol de explozie din cauza minelor uitate din timpul razboiului.
Track-uri GPX :
Ziua 2 tura in Balcani – Belgrad -> Mostar
