[Opinie] Cel mai spectaculos sezon MotoGP de care mulți nu-și vor aminti
Anul 2020 a fost unul cu totul special, ce a făcut ca sezonul MotoGP să se desfășoare în niște condiții complet diferite, cu un calendar devansat, un format nou cu 14 curse, în care s-a mers de două ori pe unele circuite și cu o cursă finală pe un circuit nou pentru mulți dintre piloți, Portimao. Însă tocmai aceste condiții diferite ne-au ajutat să avem unul dintre cele mai spectaculoase sezoane MotoGP. Indiferent că suntem fani Marquez sau Rossi, rudă cu Dovizioso sau posesori de Gixxer K7, trebuie să fim mulțumiți în primul rând că am avut totuși posibilitatea de a vedea acest sezon de MotoGP având loc.
De ce am avut parte tocmai acum de un sezon atât de spectaculos…
Mulți spun că accidentarea lui Marquez de la începutul sezonului a dezlănțuit haosul, podiumul curselor devenind un fel de stână fără câini, unde fiecare pilot a avut sansa lui. De-a lungul sezonului am văzut urcând pe podium 15 piloți diferiți dintre care 9 pe treapta întâi, lucru ne mai întâlnit până acum. Să nu uitam ca pretendenții la titlu din anii trecuți au rămas în cursă, doar Marquez a lipsit, însă au avut evoluții mult prea fluctuante. Asta a însemnat o distribuție destul de uniformă a punctelor, astfel incăt să avem diferențe de puncte foarte mici în clasamentul general, foarte mulți piloți având șanse la titlu cu 3-4 etape înainte de final.
În afară de Suzuki, toate echipele de uzina s-au chinuit pe parcursul sezonului, lucru ce a generat chiar niște teorii ale conspirației cum că Dorna și-a băgat coada, special ca să sporească spectacolul în lipsa lui Marquez și că unul dintre instrumente ar fi pneurile Michelin. Este într-adevăr cel puțin ciudat cum echipele de uzina ai celor de la Yamaha și Ducati au avut un sezon atât de slab, în condițiile în care echipele client, unele folosind aceleași specificații sau chiar inferioare, au reușit performanțe mai bune.
Modificarea datelor de desfășurare a curselor cât și faptul că s-au disputat uneori două curse pe același circuit, una după cealalaltă, au nivelat câmpul competițional, lucru ce a dus la câteva premiere extrem de surprinzătoare. KTM a reușit prima victorie la clasa regină în a 3-a etapă a sezonului, la Brno, și nu a fost Pol Espargaro cel care a spart gheața, așa cum se aștepta majoritate, ci colegul său, debutantul Brad Binder. Două etape mai târziu, în Austria, a fost rândul lui Miguel Oliveira să surprindă, câștigând a doua cursă desfășurată la Spielberg, tot pe un KTM, însă de această dată pentru echipa Red Bull KTM Tech3. Oliveira a reușit prima victorie a celor de la Tech3 în 20 de ani de participare la clasa MotoGp, timp în care i-a văzut evoluând pentru această echipa pe Alex Baros, Ben Spies, Andrea Dovizioso, Colin Edwards, Pol Espargaro, Johan Zarco, Cal Crutchlow, Carlos Checa, Toni Elias, Marco Melandri…Însă iată că Oliveira va rămâne în istorie ca primul pilot Tech3 câștigător de etapă MotoGP. Mai mult, Oliveira a reușit și a doua victorie pentru Tech3, încheind în forță sezonul cu victoria de pe cicuitul „de casă” de la Portimao.
2020 a fost sezonul în care Fabio Quartararo, Franco Morbidelli și Joan Mir au reușit să urce pentru prima oară pe cea mai înalta poziție a podiumului la clasa regină și deși Franco și Fabio au terminat fiecare de 3 ori pe locul 1, Joan Mir a arătat că este mai important să legi rezultate bune, constant, reușind să câștige campionatul cu o singură victorie.
Marii pierzători ai sezonului 2020
În lipsa lui Marquez, ușa părea deschisă pentru Andrea Dovizoso, Maverick Vinales și chiar pentru Alex Rins, care ne arătase în sezonul anterior atât că este capabil să câștige curse, cât și să fie constant. Din păcate niciunul dintre ei nu a putut să fructifice lipsa lui Marquez, inițial Rins a avut o accidentare care l-a făcut să lipsească de la startul primei etape, abia din etapa a 8-a a început să meargă la potențial maxim, însă a fost prea târziu pentru a strânge suficiente puncte, chiar in conditiile speciale din acest an.
Ciudată a fost evoluția lui Dovizioso, aflat în ultimul an de contract cu Ducati. Dacă în anii anteriori ne-a ținut cu sufletul la gură în luptele pe ultima sută de metri cu Marquez, sezonul acesta a avut evoluții foarte șterse. Având în vedere rezultatele slabe ale ambilor piloți de la Ducati, se poate ca atât materialul de concurs să nu fi fost optim în acest sezon, cât nici atmosfera din echipă sa nu fi fost cea mai bună. Dacă ați urmărit documentarul despre Dovizioso – Undaunted, știți că Dovi are un psihic mai dificil, si in plus, eu cred că i-a lipsit cumva rivalitatea cu Marquez, prezența acestuia pe pistă îl făcea și pe Dovi să fie mai bun. Din păcate, cred că asta a fost ultima șansă de a câstiga vreodată un titlu MotoGp și din păcate pentru el va rămâne cu porecla „eternul loc doi”.
Pentru Maverick Vinales sezonul acesta o să adauge și mai multă presiune pe viitor. Știm că este un pilot rapid, capabil să câștige curse, însă anul acesta soluția tehnologică aleasă de Yamaha se pare că nu a fost pe placul lui și nici pe placul lui Quartararo. Ciudat este că amândoi au început să se plângă abia spre finalul de campionat, când Franco Morbidelli a început să domine folosind o motocicletă Yamaha cu specificațiile de anul trecut, iar cei doi nu au mai avut rezultate.
Tot la pierzători i-aș menționa pe cei de la Honda. Până la urmă tactica de a-și pune toate ouăle într-un singur coș, și aici mă refer la dezvoltarea motocicletei în jurul lui Marc Marquez și a stilului său de mers i-a costat scump. Pentru Honda este primul sezon după 1981 fără victorie, terminând la constructori pe locul 5 din 6, fiind urmați doar de Aprilia. Singura speranța a celor de la Honda a fost evoluția lui Taka Nakagami care deși n-a obținut încă prima victorie, la un momentdat a fost implicat în lupta pentru titlu reușind să lege mai multe rezultate bune.
Revelatiile si marii câștigători ai sezonului 2020
Deși am avut parte de multe surprize și victoriile s-au împărțit între mai mulți piloți, cred că putem să spunem că revelațiile acestui sezon au fost: Joan Mir, Franco Morbidelli, Miguel Oliveira și Fabio Quartararo. Dacă în cazul lui Fabio, se crease ceva agitație de sezonul trecut, fiind văzut ca următorul wonder kid al MotoGP-ului, ceilalți au venit cumva în liniște din spate.
Quartararo a început sezonul în forță cu două victorii venite să confirme forma bună de sezonul trecut, însă cred că toată agitația și tot entuziasmul din jurul său i-au făcut mai mult rău.
Nu știu dacă putem să spunem că Franco Morbidelli este chiar o revelație, fostul campion al clasei Moto2 fiind la cel de-al treilea sezon la clasa regină, însă categoric este cel mai bun sezon al sau de până acum, reușind 3 victorii,4 podiumiri și două pole position-uri. Dacă ne uităm că în Moto2 i-au trebuit 4 sezoane pentru a deveni campion, având o progresie moderată, până în ultimul sezon când a dominat autoritar cu 8 victorii, este foarte posibil ca anul acesta să fi fost un pre-ambulul pentru un sezon 2021 și mai bun pentru Morbido. Din păcate pentru el, evoluțiile sale au fost destul de fluctuante și fix când a avut o etapă mai proastă, Mir a punctat serios, diferenta dintre cei doi fiind de 13pcte la final chiar daca Mir a abandonat in ultima etapa.
Deși Brad Binder a reușit prima victorie pentru KTM, confirmând astfel așteptările multor specialiști, Miguel Oliveira a reușit două victorii surprinzătoare în acest sezon, reușind să termine pe locul 9, cel mai bun pilot KTM, în condițiile în care aleargă pentru echipa satelit Redbull KTM Tech3.
Suzuki si Joan Mir au venit în liniște, în timp ce toată lumea era atentă la victoriile lui Quartararo, la accidentarea lui Marquez, la supărările lui Dovizioso sau Vinales… Fără să fie băgat în seama de prea multă lume, Mir și-a văzut de treaba…și a început să lege rezultate bune, fiind cel mai constant pilot din paddock anul acesta. Când ceilalți au realizat pericolul, era prea târziu, Mir a traversat cea mai bună formă fix când a trebuit, devenind primul pilot Suzuki care câștigă motomondialul în ultimii 20 de ani
Să dăm cezarului ce-i al cezarului, există un singur campion
Indiferent de faptul că „nu a câștigat decât o singură cursa”, că „a strâns doar 171 de puncte…”cel mai bun pilot al sezonului 2020 a fost Joan Mir. Este destul de simplu regulamentul și toată lumea îl știe de la începutul sezonului, campion este pilotul care la sfârșitul sezonului reușește să strângă cele mai multe puncte. Mai mult, faptul că Joan Mir a reușit să facă asta chiar cu o cursă înainte de finalul sezonului, în condițiile în care a avut și două abandonuri înainte, arată cât de meritat este acest titlu. Ar fi fost altfel dacă Marquez era pe pistă? Categoric da, însă nu putem să știm dacă ar fi fost mai greu sau poate chiar mai ușor.
Marele avantaj a lui Mir pentru acest sezon a fost liniștea. Nimeni nu s-a gândit la el la începutul sezonului ca la un posibil pretendent la titlu , spre deosebire de colegul său Alex Rins, care ne arătase sezonul trecut de ce este capabil. Să nu uităm cum a ajuns Mir la Suzuki, cum în 2018 în urmă faptului că Suzuki și Jorge Lorenzo nu s-au înțeles financiar, cei de la Suzuki au trebuit să se orienteze către cineva cu pretenții financiare mult mai reduse și așa a apărut opțiunea Joan Mir, care la vremea respecitva era campionul din 2017 al Moto3 însă în Moto2 nu reușise să câștige nicio cursa, terminând acel sezon pe locul 6. Totuși Davide Brivio, team managerul Suzuki Ecstar Racing, a văzut potențialul și l-a adus în echipă, fără să pună nicio presiune pe el, lăsându-l să crească în voie, pretențiile find mai mult îndreptate către Alex Rins.
Într-un sezon complet atipic, iată că 7 podiumuri au fost suficiente pentru a ieși campion, constanța rezultatelor fiind cel mai important lucru. Astfel Joan Mir a devenit campionul MotoGp cu cele mai puține victorii (una în comparatie cu cele două victorii ale lui Nicky Hayden din 2006) și camionul cu cea mai rapidă ascensiune, în urmă cu doar 5 ani debutând la Moto3 (Marc Marquez a avut nevoie de 6 sezoane pentru a castiga primul titlul MotoGP).
Cum a dominat Suzuki campionatul fără să aibă cea mai performantă motocicletă din paddock
Dacă ne uităm la recordurile de viteză (Ducati a avut 4 astfel de recorduri cu Peco Bagnaia) sau recorduri de timpi pe tură ( 2x Yamaha, 1xDucati), nu vom găsi niciunul care a fost realizat de Suzuki. Este evident că pe grilă de start anul acesta au fost alte motociclete mai performante decât GSX-RR-ul celor de la Suzuki. Însă comparativ cu acestea, GSX-RR a fost o motocicletă mult mai versatilă, care s-a adaptat mult mai ușor, indiferent de ce condiții a întâlnit pe pistă si aici a excelat. Celelalte motociclete de la Ducati, Honda și Yamaha și-au arătat calitățile numai când au întâlnit condițiile optime pentru atuurile lor, în vreme ce în lipsa acestor condtii au dezamăgit. În plus GSX-RR-ului a mai avut un avantaj si în felul în care uzează cauciucurile, fiind una dintre cele mai gentile motociclete din paddock , lucru ce le-a dat posibilitatea celor doi piloți Suzuki să folosească de exemplu cauciucuri Medium, când restul erau pe Hard. Un articol interesant despre GSX-RR campion din acest an găsiți aici scris de Matt Oaxley
De ce nu cred că lumea o să țină minte foarte multă vreme acest sezon
În ciuda faptului că a fost un campionat cu rezultate spectaculoase, nu a fost un campionat care să nască noi rivalități sau să le mențină cel puțin pe cele vechi, constante. Mă refer la 3-4 piloți care să se lupte cursă de cursă pe tot parcursul campionatului. Faptul că orice predicție a fost dată peste cap și mereu am avut rezultate surpriză, a făcut să taie cumva din meritul câștigătorilor, de multe ori unii fani punând rezultatele pe seama hazardului. Deși ne place tuturor când mai este câte un rezultat surpriză, când un pilot la care te-ai aștepta mai puțin face o cursa bună, in final lumea are proprii favoriți pe care vrea să-i vadă performand constant.
Situația globală cu pandemia Covid-19, ce i-a făcut pe mulți să fie preocupați de alte subiecte, lipsa lui Marc Marquez, evoluțiile modeste ale lui Valentino Rossi, cât și lipsa unor rivalități noi, clare, au făcut ca interesul pentru MotoGp să scadă. În jurul meu am mulți prieteni care anul acesta nu au mai așteptat cu strictețe ora 3 duminica pentru a vedea cursa, iar ca să îți aduci aminte de o cursa, trebuie să o fi văzut-o mai întâi.
Fanii Suzuki cu siguranță nu vor uita acest sezon, fiind pentru prima oară în ultimii 20 de ani când un pilot Suzuki a reușit acest lucru și asta fix în anul centenarului firmei japoneze. Însă felul în care a câștigat Mir campionatul mi-a adus aminte că e din Mallorca, la fel ca Jorge Lorenzo. Fără să-i reduc meritele, se vede că a învățat să piloteze la școala tatălui lui Lorenzo. Este constant, are un stil cursiv, fluid, calculat…însă oricum i-am spune…pentru noi cei de acasă, care urmărim cursa la tv, se traduce prin plictisitor. Nimeni nu își va aduce aminte de „depășirea aceea” făcută când celălalt pilot Suzuki, coleg de echipă, „a ratat” treapta de viteză…dar toți ne vom aminti depășirea lui Rossi în fața lui Stoner la Laguna Seca…sau duelul dintre Rossi și Jorge Lorenzo din Catalunya din 2009.
Lumea se uită la MotoGP pentru că este vârful tehnologiei și al performanței în materie de viteză pe două roți , vor să vadă depășiri imposibile, momente la limita, top speed-uri din ce în ce mai mari, recorduri de tur îmbunătățite an după an, însă anul acesta a fost mai sărăcăcios din acest punct de vedere. Problemele cu care s-au confruntat celelalte echipe au făcut ca motocicletele Suzuki să iasă în evidență, fără ca acestea să ofere ce spuneam mai sus. Eu cred că greul abia acum începe pentru Mir și sper ca titlul de anul acesta să fie o bază solidă de plecare pentru întreaga echipă Suzuki.
Ca restul lumii,la începutul sezonului, Mir era ultimul pilot la care m-aș fi putut gândi că o să câștige campionatul, în schimb aveam mari speranțe legate de Alex Rins care a arătat în sezonul 2019 că poate să stea la bătaie cu „granzii”. Acum ambii piloți vor fi puși sub presiune în sezonul următor și va fi foarte interesant să vedem cum or să se descurce.
A fost în schimb un campionat excelent de tranziție a generațiilor. A fost anul în care i-am văzut pentru ultima oară concurând pe Cal Crutchlow și foarte probabil pe Andrea Dovizioso. Deși Dovi a spus că ia o pauză anul viitor, este greu de crezut că va mai reveni, cu atât mai puțin la o echipă de top, unde să aibă pretenții la titlu.
De asemenea a fost anul în care Valentino Rossi și-a încheiat dinastia la echipa oficială Yamaha, urmând ca de la anul să cotinuie la Petronas SRT alături de Franco Morbidelli. Cu siguranță Rossi este unul dintre cei care ar vrea să uite acest sezon, presărat cu abandonuri. Cumva l-am văzut pe Rossi, poate și forțat, făcând trecerea de la vioara întâi la cea de „supporting actor”, mult mai puțin interesat de propriile rezultate și parcă mai implicat decât în alți ani în ajutarea piloților săi de la VR46 Racing Academy.
